În marea majoritate a limbilor există două tipuri esenţiale de cuvinte, care se opun net unul altuia: numele şi verbul. Numele indică “lucrurile”, adică obiectele concrete sau noţiunile abstracte. Verbul indică „procesul”, adică acţiunea, starea sau trecerea de la una la alta. Cele două tipuri de cuvinte se deosebesc unul de celălalt prin diferite procedee gramaticale.
Limba arabă cunoaşte cele două categorii, autorii de gramatici distingându-le încă din perioada clasică. Numele a fost definit astfel: الاسم ما يدلّ إلى معنىً في نفسه دلااةً مجَّردةً عين الاقتران “numele este ceea ce indică un sens prin el însuşi fără conexiune (de timpuri)” iar verbul a fost definit astfel:ا لفعل ما يدلّ على اقتران حدث بزمان “ verbul este ceea ce indică conexiunea dintre un proces (eveniment)şi un timp”. Altfel spus, numele este un cuvânt-noţiune, iar verbul este un cuvânt-proces.
În anumite situaţii se pot însă stabili unele apropieri între verb şi nume. În măsura în care numele devine apt de a exprima un proces, păstrând integral comportamentul numelui, el se apropie de verb. Acesta este cazul particular al numelui de acţiune şi al participiului activ. Pe de altă parte, atât verbul cât şi adjectivul îndeplinesc funcţia de predicat. Pornind de la această funcţie adjectivul ( ca subdiviziune a numelui ) se poate încărca uşor de mişcare şi poate deveni un verb veritabil. Verbele calitative de tipul فَعُلَ fa’ula şi فَعِلَ fa’ila, de exemplu, comportă ideea de trecere, de devenire: شَرُفَ šarufa “ a deveni nobil”, apoi numai ca “rezultativ” : “ a fi nobil”. Araba clasică prezintă chiar cazul adjectivului rămas veritabil intermediar între nume şi verb.
O rădăcină se poate manifesta- şi se manifestă- atât în nume cât şi în verbe şi nu trebuie să se supună problema care din cele două a apărut primul. Situaţia diferă de la caz la caz, iar în unele situaţii lucrurile sunt atât de complexe întrucât nu se poate da un răspuns categoric.
Verbul ar avea ca trăsături distincte, care îl deosebesc net de nume, persoana şi timpul. Ca sens, verbul exprimă în primul rând o acţiune (خَرَجَ ḫarağa “ a ieşi”), apoi perceperea ( سَمِعَ sami’a “ a auzi”), devenirea ( اِصْفَرَّ iṣfarra “ a deveni galben”) şi o calitate de durată mai lungă (حَصُنَ haṣuna “ a fi frumos”) sau o mai scurtă ( فَرِحَ fariḥa “ a fi bucuros”).
După numărul de radicale din care este alcătuit, se disting verbul triconsonantic şi verbul cvadriconsonantic. De la fiecare din aceste două tipuri se dezvoltă sisteme de teme derivate, care, de asemenea, au o flexiune completă.
Numele are ca principală caracteristică modificarea după caz. Nominativul este cazul subiectului, acuzativul este cazul obiectului şi al circumstanţei, iar genitivul este cazul determinantului din starea de anexiune şi al numelui regizat de prepoziţie. Chiar dacă din motive care ţin de structura cuvântului, cazul nu poate fi marcat printr-un indiciu extern, funcţia sa este indicată cu ajutorul contextului.
Poți începe chiar acum cursuri de limba arabă la Centrul de Limbi Străine Echo studiind tainele acestei limbi străine și descoperindu-i dificultățile de scriere și pronunție.
